Vine o vreme când mulți dintre noi, ajungem să uităm ce am mâncat seara, în ce an suntem, dacă am avut vreodată copii, sau cum ne cheamă. Înfricoșător? Poate. Dar se numește demență și poate fi de mai multe feluri. 1 din 8 români cu vârsta peste 55 de ani, suferă de demență, în special Alzheimer, iar 80 % din bolnavii cu Alzheimer din România, rămân nediagnosticați – după cum ne arată Societatea Română Alzheimer .
Simptomele bolilor degenerative, a demenței, apar la unele persoane mai vizibil, dar la altele, mai puțin vizibil. Lipsa informării populației despre manifestările acestor patologii, reprezintă factorul cel mai important care menține un număr atât de ridicat al bolnavilor nediagnosticați, pentru a fi tratați. Cei mai mulți, nu ajung la medic și familia crede că așa se manifestă bătrânețea. Am auzit de o mulțime de ori, persoane care erau convinse de „normalitatea” simptomelor. Am cunoscut persoane care au murit fără a avea ocazia să fie tratate adecvat, rudele considerând că „nu mai merită efortul” de a investi bani pentru tratamentele costisitoare și „mai bine să moară acasă, în patul lui/ei”, chiar dacă medicii le-au dat șanse mari de viață acelor bătrânei. Dar am cunoscut și cunosc în continuare, bătrânei aduși în cămine, ”ca să moară decent”, cum zicea fiul unei doamne. Multora dintre aceștia, li se mai prelungește viața, dacă sunt îngrijiți adecvat, dar altora, cu toată îngrijirea, viața li se scurtează, odată cu fiecare zi petrecută departe de casă și persoanele dragi, topindu-se de dor și de inadaptare la noua condiție de viață (la bătrânețe ad literam, sau la ieșirea din spațiul casei, unde totul le era cunoscut și venind într-un loc unde se simt speriați și nesiguri, confuzi – din cauza bolii). Majoritatea rudelor care au înțeles (de voie, sau de nevoie) ce înseamnă boala, fac și ele ce pot, atât cât pot.
Bătrâneii noștri, parcă nu sunt „ai noștri” – statului nu îi prea pasă de ei. Bine că lor le-a păsat de stat, contribuind o viață întreagă, la asigurări și pensii, pentru ca la bătrânețe, să fie aruncați la fel ca pe niște jucării stricate, să stea cuminți la locul lor și să nu ceară nimic, să fie prezenți doar în cabina de vot, o dată la 4 ani. Se pare că a trecut vremea când bătrâneii erau socotiți drept ”înțelepți”, oameni de la care ai ce învăța. Sau poate așa ne-a plăcut nouă să credem, că odată cu vârsta, vine și înțelepciunea. Ce este cert: omul se naște, crește, se dezvoltă, după care începe și regresează, pregătindu-se de marele final. Conștientizând acest aspect, poate că vom încerca măcar, să trăim mai echilibrat, să ne respectăm corpul și mintea, să ne bucurăm de prezent, dar și pentru a ne prelungi existența, fără artificii estetice. Pentru că, până și legea gravitației ne arată următorul lucru: ce e sus, vine în jos, orice ai face! Și ce a fost crud odată, se va usca, pentru că așa e legea vieții.
cristina stoian 