Atunci când crezi că vei obține tot ce îți dorești, doar pentru că te gândești, planifici, muncești, e posibil să te păcălești. Știu, pare stupid, mai ales dacă ne uităm la abundența cărților de așa-zisă „dezvoltare personală”, în care suntem învățați că e ok să facem limonadă, atunci când viața ne dă lămâi :)! Totuși, contează mai mult modul în care își planifici, dar mai ales, resursele personale psihologice și biologice și nu în ultimul rând, stilul dominant de reacție: luptă, sau fugi, în concordanță cu stilul dominant de asumare/neasumare a responsabilității (intern, sau extern). Și vom vedea mai jos, ce mai contează, de fapt, pentru o stare de bine, pe termen lung:
Tulburarea de adaptare, căci la ea ne referim, apare atunci când „socoteala de acasă, nu se pupă cu aia din târg”, când resursele biopsihologice ale individului sunt depășite și el practic nu mai face față agenților stresori, sau pur și simplu, schimbării. Nu voi pune aici termeni prea tehnici, de specialitate, tocmai pentru că aș dori să fie un articol pe înțelesul oricui. Mă voi raporta la câteva exemple de cazuri pe care le-am întâlnit în cabinet în ultimii ani și care descriu foarte bine ideea de tulburare de adaptare.
Caz 1: bărbat, lucrează de aprox 5 ani, în Germania
Singur, fără familie în Germania, fără o relație stabilă, apelează la psihoterapie, deoarece „nu mai pot, nu mai știu încotro s-o apuc, nu îmi e bine deloc!”. Consumă alcool zilnic, marijuana ocazional, tutun zilnic și alte substanțe, e nefericit, impulsiv și a devenit din ce în ce mai stresat, mai iritabil, din orice, agresiv uneori. Muncește excesiv, se epuizează, nu are timp de nimic. La întrebarea „ce te supără, care e problema?”, îmi răspunde cu „nu știu, deși am bani, am un job bun, nu îi mai suport pe ăștia de aici, felul lor de a fi, totul mă enervează și nu înțeleg de ce nu îi mai suport!”. Și fix asta îi lipsește unui chirurg, nu-i așa? 🙂 Un pic de agresivitate și un bisturiu în mână, o mână, care dacă el va continua cu acel consum de substanțe, va mai și tremura la un moment dat!
Ce a urmat, povestit pe scurt (cât pot eu de scurt 🙂 ):
Pacientul a lucrat pe lista de probleme, unde am introdus și consumul de substanțe și efectele acestui consum, dar și faptul că nu are răbdare în relații, plus de rezolvat toată simptomatologia prezentă (când a apelat la mine, era deja sub tratament psihiatric). Ce s-a evidențiat însă, pe parcursul discuțiilor din psihoterapie, a fost un element esențial, o cauză a multor probleme din acea listă făcută de pacient: nepotrivirea cu locul și oamenii. Personalitatea și temperamentul persoanei, sunt criterii ce trebuie avute în vedere, mai ales atunci când schimbăm locul, mai ales cultura și modul de viață. Astfel, un moldovean plin de viață, obișnuit cu interacțiuni sociale frecvente, cu muzică și gălăgie, a făcut gafa să meargă să lucreze într-o țară cu oameni foarte diferiți, cu o cultură foarte diferită și un stil de viață extrem de diferit – totul foarte diferit. El, balcanic, latin, într-o țară germanică 🙂 . E ca și cum ai înota împotriva curentului. Niciun obiectiv, oricât de puternic, specific, măsurabil, realizabil ar fi, nu va șterge această diferență. Pentru că nu e realist. Oricâtă monedă se va bate pe ideea de globalizare, bla-bla, nu se vor șterge aceste diferențe culturale, ca să mă raportez doar la ele. Pacientul a plecat în străinătate, ca mulți alți români, cu speranța unui „mai bine”, pentru mai mulți bani, pentru un sistem de sănătate mai bun, ș.a. Iată că acestea nu au fost de ajuns.
Ce a realizat pacientul după acele câteva ședințe de psihoterapie, în paralel cu medicația psihiatrică?
În primul rând, a înțeles și a avut un efect „wow!” ideea de tulburare de adaptare și cauzele ei, diagnostic ce i-a explicat multe din lucrurile pe care nu și le explica, apoi a găsit curajul de a se apropia mai mult de o colegă de muncă (avea o așa-zisă relație, cu întâlniri ocazionale, dar nu era ceva intens emoțional), logodindu-se chiar și hotărând împreună să își cumpere o casă în Spania, unde au hotărât să se mute amandoi, la anul, după ce el va trece cu bine de examenul de medic specialist. Lui i-a plăcut mereu Spania, mult mai mult ca Germania, dar a ales inițial să vină aici doar pentru un nivel de trai mult mai ridicat. Iată că socoteala de acasă, nu s-a pupat cu cea din târg! 🙂 În afară de schimbările de mai sus, el a început să facă din nou sport, a redus considerabil consumul de alcool, a renunțat la marijuana și alte artificii care îi țineau minte ocupată, dar tristă, a învățat să accepte intruziunea în spațiul personal (era obișnuit să locuiască singur, îl deranja prezența iubitei, care era mai dezorganizată ca el), să negocieze limite cu el însuși și cu ceilalți, să își propună obiective mai realiste și să fie mai atent la calitatea vieții în general. Să se răsfețe mai mult, să muncească mai puțin și mai organizat, să facă ieșiri mai dese din rutina cu munca, astfel încât, obiectivul de a mai rămâne încă un an într-un mediu ostil lui, să poată fi îndeplinit cu succes (depinde mult de recomandările șefilor de la spital, pentru schimbarea de treaptă, plus alți factori care nu pot fi schimbați acum fără pierderi mari). Nu în ultimul rând, să își facă prieteni și neapărat din afara profesiei, tot din motivul de mai sus. Pe și mai scurt: acest om a înțeles rapid că nu poți merge mult împotriva nevoilor tale și te poți chiar îmbolnăvi, uneori foarte grav. Formarea medicală l-a ajutat să înțeleagă și să accepte că el chiar avea nevoie de ajutor din afară. Și l-a cerut. Dar câți au șansa asta, câți cer ajutorul și la timp și cui trebuie? Avem ca popor, mentalitatea dominantă, că „trebuie să putem singuri!” – uneori putem, alteori, nu. Și e mai sănătos să ne lăsăm ajutați.
Tulburarea de adaptare poate apărea și când schimbăm un rol: de exemplu, cel de adult singur, în cel de părinte, sau cel de adult tânăr, în cel de adult vârstnic și nu e vorba „doar” despre clasica depresie, sau anxietate, ci despre o tulburare ce le cuprinde mult pe ambele, sub diverse forme. Uneori, tulburarea de adaptare, poate să vină la pachet și cu un sindrom de stres posttraumatic, în urma evenimentelor stresoare la care am fost expuși, ori cu alte patologii psihice.
E vorba în general și subiectiv spus, despre așteptări, despre atitudini, despre mulți alți factori care trebuie luați în calcul și care sunt prea des trecuți cu vederea, tocmai pentru că sunt mulți oameni care trec prin asta și se crede în mod eronat că aceea e normalitatea.
Românii din diaspora se confruntă des cu tulburarea de adaptare și majoritatea nu știu că asta trăiesc. Lucrez cu mulți români plecați afară, care prezintă toată paleta de simptome și criterii de diagnostic specifice acestei tulburări. Dintre simptome, cel mai des întâlnite, sunt: iritabilitate, oboseală cronică (până la burnout de multe ori, pentru că ei supracompensează prin muncă), relații defectuoase cu partenerii și chiar divorțuri, separări frecvente, relații și comunicare defectuoasă cu cei de la locul de muncă, fără prieteni și fără timp liber, fără hobby-uri, relații defectuoase cu copiii și chiar parenting la fel de defectuos, simptome fizice multiple, chiar boli somatice și/sau psihosomatice. Însă, cel mai des întâlnit mod de coping (defectuos și el), este consumul de substanțe, foarte frecvent întâlnit. Ceea ce rămâne unul din factorii cu cea mai mare influență asupra menținerii tulburării de adaptare și cel mai greu de scos din rutina zilnică, deoarece consumul de substanțe umblă la sistemul de recompensă din creier și oferă o recompensă imediată persoanei, care este și așa epuizată să mai lupte, să ceară ajutor.
Asistăm la un val de migrație fără precedent și din cu totul alte motive (acum oamenii pleacă în străinătate pentru o educație mai bună pentru copiii lor, pentru un sistem de sănătate un pic mai bine pus la punct, dar care nu ar trebuie să fie un reper major, deoarece nu e vorba de sisteme perfecte, au și ele multe hibe, care trebuie știute dinainte de plecare), motive care pot fi unele benefice persoanelor care pleacă, dacă vor ține seama de diferențele culturale, de modul de viață al locuitorilor zonei în care aleg să plece. Altfel, rămâne doar o agățare disperată de un „altfel” nerealist, neplanificat realist și realizabil. Și care se poate transforma în o tulburare de adaptare.
cristina stoian 